Ce faci când suferința este greu de definit?

Psihiatria modernă împarte adesea suferința în categorii: depresie, anxietate, ADHD, TOC etc. Cu toate acestea, multe persoane rătăcesc prin aceste sisteme fără să se regăsească în ele. Ei prezintă fragmente din multiple tulburări, dar niciodată imaginea completă. Stoicii ne reamintesc că suferința umană nu poate fi clasificată atât de clar. Așa cum a scris Marcus Aurelius: „ Dacă te neliniștește ceva din afară, nu acel lucru îți provoacă supărarea, ci judecata ta despre el; și ai puterea de a o desființa în orice clipă.” Această perspectivă se aliniază cu un număr tot mai mare de ipoteze psihologice care indică factori transdiagnostici – trăsături de bază care traversează diagnosticele. Înțelegerea acestora poate fi cheia vindecării.

Când etichetele nu se potrivesc

Unii clienți vin în cabinetul de psihologie spunând: „Ceva nu este în regulă, dar nu știu ce anume”. Ei se pot descrie ca fiind 20% ADHD, 20% depresivi și 20% anxioși. Cu toate acestea, niciun diagnostic nu se potrivește. În cazul lor este clar pentru toată lumea că nu se simt bine, dar nu îndeplinesc criteriile de diagnosticare clare.
Adevărul este mai profund. Epictet a avertizat împotriva confundării aparențelor cu realitatea: „Aparențele sunt de patru feluri… lucrurile sunt și par a fi; sau nu sunt și nici nu par a fi. A identifica corect în toate acestea este sarcina omului înțelept”. Criteriile de diagnostic din psihiatrie și din psihologia clinică surprind adesea aparența bolii, nu esența ei.

Limitele sistemului de diagnosticare psihoatrică

Diagnosticul este adesea binar: fie ai o tulburare, fie nu ai. De exemplu, tulburarea depresivă majoră necesită îndeplinirea a cinci din cele nouă criterii de diagnostic pe care le puteți găsi în dsm 5. Dar doi pacienți pot avea în comun doar un simptom și totuși să poarte aceeași etichetă. Cercetările arată că există 16.000 de profiluri posibile pentru depresie și peste 600.000 pentru PTSD. Aproape jumătate dintre pacienți prezintă trăsături unice.
Această diversitate relevă fragilitatea sistemului. Un „diagnostic” poate uni persoane care se simt foarte diferite și le poate separa pe cele care se simt foarte asemănătoare. Etichetele oferă confortul credinței, dar judecata ne cere să privim mai profund la cauzele fundamentale.

Factori transdiagnostici: rădăcinile ascunse

În loc de multe patologii separate, dovezile indică trăsături comune care se manifestă în moduri diferite. Acești factori transdiagnostici includ:
Perfecționismul → alimentează autocritica, ezitarea și disperarea.
Ruminația → bucle de gânduri nesfârșite care amplifică anxietatea sau distragerea atenției.
Intoleranța la incertitudine → indecizie și îngrijorare paralizante.
Intoleranța la stres → fuga de disconfort.
Dificultatea de a identifica, exprima și descrie emoțiile proprii (alexitimie) → dificultatea de a numi sau controla sentimentele.
Acești factori se combină în proporții diferite pentru a produce ceea ce pare a fi depresie, anxietate sau ADHD. Stoicii au înțeles această interacțiune cu mult timp în urmă. Marcus Aurelius a remarcat: „Sufletul se colorează cu culoarea gândurilor sale”. Ruminația colorează sufletul cu îngrijorare; perfecționismul îl pătează cu dispreț de sine.

De ce unii suferă mai mult?

Ceea ce face povara unora să fie grea nu este intensitatea unei singure tulburări, ci fragmentarea multor tulburări parțiale. ADHD ușor, o ușoară depresie și o ușoară anxietate împreună pot dezactiva mai mult decât o singură boală clar definită. Tratamentul eșuează adesea deoarece terapiile vizează eticheta, mai degrabă decât factorul care stă la baza acesteia.
De aceea, comorbitatea – pacienții cu diagnostice multiple – este mai degrabă o regulă decât o excepție. Totuși, așa cum ne amintește Epictet, „Nu suntem tulburați de ceea ce ni se întâmplă, ci de gândurile noastre despre ceea ce se întâmplă”. Gândurile generate de perfecționism, intoleranță și ruminare tulbură toate categoriile, explicând de ce comorbitatea este atât de răspândită.

Abordarea rădăcinilor

1. Perfecționismul
Perfecționismul are patru elemente: standarde inflexibile, ridicarea constantă a ștachetei, subestimarea capacităților de adaptare și aplicarea unor standarde duble (mai stricte pentru sine decât pentru ceilalți).
2. Ruminația
Ruminația transformă eșecurile izolate în cicatrici permanente. O singură respingere devine dovada lipsei de valoare; o singură greșeală devine identitate.
3. Intoleranța la incertitudine
Căutătorul tânjește adesea după certitudine: un plan clar, un rezultat sigur. Viața oferă rareori astfel de garanții.
4. Intoleranța la suferință
Mulți fug de disconfort, dar stoicii considerau durerea un teren de antrenament. Seneca a scris: „Dificultățile întăresc mintea, așa cum munca întărește corpul.” Învățând să accepți disconfortul, îl transformi în reziliență.
5. Dificultatea de a identifica, exprima și descrie emoțiile proprii (alexitimia)
Stoicii obișnuiau să-și numească judecățile și sentimentele, nu pentru a se complace în ele, ci pentru a le îmblânzi. Etichetând emoțiile, ei își recâștigau puterea de acțiune. „Ai putere asupra minții tale, nu asupra evenimentelor externe. Realizează acest lucru și vei găsi putere.” (Marcus Aurelius).

Terapia „transdiagnostică”

Cercetările confirmă ceea ce stoicii intuiau: tratarea factorilor de bază este mai eficientă decât tratarea etichetelor. Terapia cognitiv-comportamentală transdiagnostică modulară – care vizează perfecționismul, ruminația sau intoleranța – aduce îmbunătățiri simultane în cazul mai multor tulburări.
Un studiu a constatat că terapia cognitiv-comportamentală specifică diagnosticului a dus la remisia tulburării primare la 80% dintre pacienți, dar numai 60% au înregistrat îmbunătățiri în cazul afecțiunilor comorbide. În schimb, CBT transdiagnostică a atins o remisie de 75%, îmbunătățind în același timp comorbiditățile mai eficient.
Mai mult, factorii transdiagnostici netratați pot sabota recuperarea. Ruminația inițială ridicată, de exemplu, prezice rezultate mai slabe în terapia depresiei și rate de recidivă mai mari. Niciun om nu este liber dacă nu este stăpân pe sine. Dacă ignorăm rădăcinile interioare, tratamentele externe eșuează.

Calea de urmat

Căutătorule: Tu nu ești definit de trei etichete parțiale, ci de obiceiurile de gândire care îți susțin suferința. Aceste obiceiuri – perfecționismul, ruminația, intoleranța – nu sunt defecte imuabile, ci exerciții mentale care au luat-o pe un drum greșit.
Prin remodelarea gândirii și a acțiunilor, așa cum sugerează atât stoicismul, cât și terapia transdiagnostică, poți recâștiga capacitatea de acțiune.

„Căutătorii” sunt cei care suferă fără a se încadra în categoriile psihiatrice. Lupta lor nu provine din multiple sisteme defectuoase, ci din rădăcini comune: perfecționism, ruminare, intoleranță și dereglare emoțională. Suferința provine din judecățile noastre, nu doar din evenimente. Psihologia modernă confirmă acum: dacă tratăm acești factori transdiagnostici la rădăcină, vindecarea urmează – nu doar pentru o singură tulburare, ci pentru întreg spectrul suferinței.